De catava vreme visez aproape in fiecare noapte ca ma apropii de o intersectie semaforizata si, mereu prea tarziu, imi dau seama ca e rosu si apas in disperare de cauza pe frana, fara sa reusesc sa opresc la timp, trec prin intersectie, ma trec toate sudorile si… nimic nu se intampla. O varianta e cand imi dau seama, intr-o curba, iarasi prea tarziu, ca m-am incadrat cu viteza prea mare si ca daca franez ma rastorn, daca nu franez trec peste parapet. Din nou, nimic nu se intampla, pentru ca, in punctul culminant mi se rupe filmul. Azi noapte insa lucrurile au mers mai departe: am franat prea tarziu, am trecut pe rosu si am vazut clar, in fata ochilor, o alta masina, o pereche de faruri, apropiindu-se vertiginos, de fapt, exagerat de lent, din ce in ce mai mult, pana cand m-am trezit din vis cu senzatia ca inca nu mi-am terminat cursa de cateva zeci de metri cu capul proiectat in stalpul din stanga, plin de sange, de fapt strivit, dar cu un straniu sentiment de liniste, de usurare, prividu-ma din afara fara oroare, fara mila, fara compasiune, ca si cum nu as fi avut nevoie de intelegere, ci doar de un recipient in care sa imi strang sangele pe cale sa se coaguleze, sa il strang si sa il beau, sa il reasimilez, sa ma reconstruiesc, dar altfel. O fi poate din cauza ca am vazut aseara „Imortality”, cu Jude Law? Acolo era o scena cu o masina proiectata si suspendata intr-un copac la cativa metri buni deasupra solului si sange prelingandu-se pe scoarta, ca o zeama de artar, un sange dulce, plin de emotii finale, hranitor, fertil. Jude Law are o engleza atat de poetica…de ce nu vreau sa ma opresc din cursa asta nebuna de fiecare noapte e poate pentru ca in viata diurna, nu mai putin ireala, nu cum mult mai reala decat cea fantasmatica, trec aproape mereu pe la trecere, aproape mereu pe verde, aproape mereu cu gandul la inertia mult mai mare a masinilor decat cea a oamenilor. Am inceput, inspirat de cele trei femei ale lui Musil, lectura nuvelelor respective si am fost surprins sa vad cat de exterioara, de schematica, de decentrata poate fi perspectiva lui Musil asupra primelor doua, taranca si Portugheza. Nu am mai continuat, nuvelele ar fi trebuit sa poarte numele a trei barbati, femeile lui Musil nu exista decat ca reflectii, fantasme, proiectii, umbre, ceea ce nu ma deranjeaza prea mult, in cele din urma, de fapt nu ma deranjeaza decat in masura in care imi dau seama ca nu pot exista altfel, nu pentru el, nu pentru mine, nu pentru noi, poate doar pentru ele, dar cine sunt ele, ce sunt ele, si de ce ar trebui sa sper ca pot afla, de as vrea sa incerc sa stiu, mai ales? E clar ca nu ma mai tin franele, sau ochii nu ma mai tin, ochii mei sunt batrani si miopi, nu mai reusesc sa creeze reflexii, s-au intors spre inauntru si rascolesc intr-o memorie stearpa, nu de tot, doar de oglinzi, mirosurile sunt inca acolo, puternice, reavene, crude, de peste, de brazda rasturnata si de frunze uscate, mucegaite, de lemne arse, mirosuri de cauciucuri scrasnind, de sange prelins pe tampla, in coltul gurii, de limba scoasa, prelunga, uscata, insetata, rasucita in jurul darei aceleia intrerupte de culoarea rosie, semaforizata, intermitenta. Si curbele, ele, senzuale, imprevizibile, de ce nu le pot trece, petrece, atinge, de ce nu pot merge pe curbe, in curbe, de ce ma grabesc sa le tai in linii drepte, de ce ma grabesc cand ar trebui sa le traversez ca pe vai, ca pe rauri, sa inot in ele, sa ma las dus, sa ma preling ca o rama, ca un vierme gras si galben, un vierme de matase sau unul desertic mancator de nisip, datator de vedenii? As vrea sa fiu MuadDib, dar nu am calarit decat o singura data, si-atunci eram copil, iar ea era o iapa schioapa, chioara si costeliva, lasata libera si asteptand sa moara, pe care baietii din sat o duceau pe aratura si o asezau cu ochiul rau in dreptul unui sant, ca sa ma pot urca pe ea si s-o apuc de coama plina de scaieti si sa ma tin cat puteam mai bine, asteptand ca ea sa plece in galop – si nu pleca, statea impasibila, ca si cum n-as fi fost si nu eram – pana cand unul dintre ei o lovea cu un bat, a lovit-o, o data, si pleca, a plecat o data, a alergat letargic, dar a alergat totusi, intr-un galop dezordonat, dureros, sacadat – costeliva, stia, cred, ca ma chinuie – deci nu pot fi, nu am cum sa strunesc viermii desertului datatori de vedenii, asa ca tai curbele, le fac sa sangereze adanc, un sange albastru, mustind de emotii straine, indicibile, ii simt gustul bituminos, greoi, aromele de smoala prinsa in pletele fetei blonde, campioana de atletism, zvelta si inalta, mai inalta decat mine, mi-a dat o carte sa citesc, Dupa Douzeci de ani, a lui Dumas, doua, de fapt, mi-a dat si Vicontele de Bragelone, carti cartonate, citite adesea, demult, din anii saizeci, din nu mai stiu ce colectie de lux si parul ei cel scurt, acum, ma face sa fiu trist si sa tai curbele cu miscari de samurai dezonorat, catre inauntru, delimitand arcuri de cerc, arcuri de lemn de alun, cat mine de mari si sageti de papura uscata de pe lac, in flacari pe urmele turcilor de pe malul celalalt al raului de candva, din ere geologice revolute din care doar trunchiuri de stejar preistoric rasar de departe la scaderea apelor dupa inchiderea barajului, trunchiuri negre, grele, de piatra, taiate cu truda, cu topoare si beschii si deprinse cu pene imense, cat bratul meu de copil mirat in fata impudentei acelor busteni indepartati unul de celalalt ca intr-un viol, cu forta, cu icnete repetate, tacute si scuipaturi in palme, in palme aspre, pline de crapaturi batrane, pamantoase, palme de smirghel rugos frecate cu nadejde, palme grele puse-n caus in care incapeam intreg la inceputuri, in care nu mi-am lasat lacrimile la sfarsit, caci nu le-ar fi incaput, atat de mici se facusera, de copil, si curate, fara nici o brazda, fara nici o urma ale trudei de candva, gata sa accepte smerite iertarea pacatelor.
