Texte preluate retrospectiv de pe un forum unde am activat intre 2003 si 2006:
O chestie funny: UN scriitor, la sfarsit de “cariera” afirma ca el vrea ca posteritatea sa il judece dupa opera sa, desi pe parcurs se irita de fiecare data cand opera ii este interpretata cu plecare de la elemente biografice. Un popa vrea ca enoriasii sa il judece dupa predicile, slujbele sale. Un politician, dupa legile care au fost adoptate la initiativa lui, etc. Un om oarecare, fara notorietate, fara opere pe care sa le lase posteritatii, fara ambitii politice sau misiuni religioase, vrea sa fie judecat dupa copiii lui. N-am auzit pe nimeni sa vrea sa fie judecat dupa gandurile, emotiile, trairile lui, atata timp cat ele nu-si gasesc o expresie obiectiva, si chiar si atunci, ele capata alte nume, devin idei, viziuni, sensibilitate, stil, poveste, etc., se desprind de purtatorul lor intr-un act de rebeliune iertata dinainte, privita cu o condescendenta nostalgica. Fiecare vrea sa lase ceva in urma lui, ceva OBIECTIV, CONCRET, ceva care, fara sa fie identic cu el insusi, fara sa fie el insusi, sa fie totusi marturie a trecerii sale prin lume. Nimeni nu vrea sa fie complet uitat, sa treaca complet si definitiv in nefiinta.
“Intelectualul spune lucruri simple intr-o forma complicata. Artisul spune simplu lucruri complicate intr-o forma simpla.” : Eu cred ca a re-pune lucrurile simple intr-o forma complicata (dar inteligibila, asta e important) inseamna a le scoate din aparenta lor de evidente prafuite, deci, in cele din urma, a te exercita critic in fata lumii. E si asta o forma de libertate. Mie-mi place vorba aceea a lui Sherlock Holmes, de fiecare data cand se afla in fata unei posibile explicatii simple a unui mister: “What’s wrong with this picture?”. Stii cum e: locurile comune sunt adesea cele mai inselatoare forme de cunoastere, pentru ca nu le mai contesta nimeni.
——————————————
Am observat aici, in Montréal, o preocupare constanta a oamenilor de a nu ramane indatorati fata de nimeni sub forma de servicii sau mici favoruri si mai ales in ce priveste orice gesturi care implica in mod direct banii. O nevoie de independenta totala fata de ceilalti ii impinge la a nu accepta niciodata un serviciu pe care stiu ca nu il pot returna cat mai repede. In felul acesta e aproape imposibil sa legi relatii de incredere cu ceilalti, intrucat schimburile se limiteaza de fiecare data la aspecte strict instrumentale sau neutre. Asta ascunde, in opinia mea, o viziune pesimista despre natura umana si ma intreb daca o astfel de conceptie nu este si rezultatul unei proiectii a propriilor tendinte oportuniste. “Profiter de la vie”, sintagma lor cea mai de prêt, motto-ul oricarei existente adanc inradacinate in interese consumeriste, include, in ultima instanta, si « profiter des autres ». Desigur, aceasta nu este o tendinta specifica societatii de consum si nici epocii contemporane, insa ceea ce o face mai pregnanta astazi, aici, e faptul ca individul nu mai reuseste sa-si descopere sau inventeze un registru existential scutit de suspiciunea generalizata din spatele nevoii de independenta absoluta, prost inteleasa drept libertate. El este suspendat intr-un raport unic de opozitie intre el si lume, el si ceilalti, fara sa mai aiba resursele de a-si reapropia, din masa nediferentiata a celorlalti, un grup de apropiati care sa fie scutit de consideratii instrumentale. Prietenia este redefinita conjunctural ca o coincidenta temporara de interese. Si pentru ca aceasta constiinta a efemeritatii coincidentei amintite este foarte acuta si caracteristica contemporaneitatii consumeriste, nimic din definitia saraca a prieteniei nu o poate ajuta sa transceanda conditionarea situationala in care se zbate. Cred ca si in romana exista o vorba care zice ceva de genul : « Socoteala buna tine prietenii aproape ». Preocuparea asta obsesiva de a primi (sau a da) inapoi exact cat ai dat (sau ai primit), si daca se poate cat mai repede este, de fapt, expresia unei renuntari la ideea de prietenie, de incredere, o renuntare deci la ideea de Bine si inlocuirea ei cu cea de Contract. Si tocmai aici intervine paradoxul : aflat in cautarea libertatii prin independenta, omul recent se regaseste incatusat in constrangerea contractuala a reciprocitatii in imediat. Orizontul sau temporal se opreste la poalele zilei de maine, in asteptarea restabilirii distantei fata de lume prin dezangajarea presupusa de descarcarea contractuala. Un orizont de insingurare si de falsa libertate.
———————————————-
Oamenii se ataseaza usor de unele obiecte – de masini, de un obiect de colectie, de o haina, etc – sau de locuri – ale copilariei, ale unor vacante fericite, etc. Cartile, unele dintre ele, sunt obiecte complexe care te introduc in lumi altfel straine, sunt obiecte si locuri in acelasi timp. Lectura unei carti e adesea asemenea unui drum initiatic alaturi de un ghid priceput sau de un mentor. Refacerea unor astfel de calatorii e un fel de redescoperire de sine. Una dintre caile prin care te construiesti ca individ sunt cartile. Imi aduc aminte de palatul de parfumuri si mirosuri al lui Grenouille in “Das parfum” si ma gandesc ca fiecare dintre noi are micul lui palat de parfumuri distilate cu grija din carti si ca in fiecare astfel de palat trebuie sa existe o camera, ascunsa sau nu, a parfumurilor sale esentiale, parfumuri carora le-am uitat de mult compozitia magica, dar niciodata aromele unice si emotiile care vin cu ele.
———————————————-
Toma d’Aquino spunea ca se teme de omul unei singure carti. Nu stiu daca asta era, la vremea respectiva, o aluzie la cartile sfinte dar cert este ca temerea sa a capatat in Renastere o acceptiune mai exigenta si apoi, in modernitatea aflata in travaliu de recuperare a clasicilor s-a extins asupra celor fara o cultura clasica temeinica. Razboaiele au taiat multora (europeni mai ales, dar nu numai) entuziasmul rationalist si, incetul cu incetul, ne-am intors, cultura dupa cultura, la cartile noastre – putine – fundamentale, pentru a ne inspira in cautarea de certitudini comode, adica fundamentaliste. Daca despre democratie sau despre capitalism am reusit sa convenim ca sunt cele mai mici dintre relele societatii moderne si le-am acceptat in formele lor imperfecte, iluminismul, rationalismul, modernitatea, din cauza orgoliilor si exigentelor lor umaniste, s-au transformat in rele absolute, au fost descalificate si au facut loc unora mai noi, pe cale sa-si aduca si ele, progresiv, aportul la o noua pace a spiritelor: aceea rece, a nemiscarii.
——————————————–
Care sunt asteptarile oamenilor in fata operelor de arta? Nu cred in intalnirea intamplatoare cu arta sau mai exact, nu cred in gratuitatea gestului contemplativ, insa pe de alta parte poate ca “gestul contemplativ”, si dincolo de el, “atitudinea contemplativa”, nu sunt decat una dintre dimensiunile raportului la opera de arta, o dimensiune mediata inevitabil de intelect, de un intelect antrenat fie in conventia sociala a bunului gust (good taste), fie in aspectele mai intimiste ale constitutiei operei de arta, respectiv cele ale maiestriei (craftsmanship). Dar daca exista si o dimensiune imediata a acestui raport, una intrinsec afectiva, rezonanta, inexplicabila prin categorii intelectuale ? Daca raportul la opera de arta (si la frumos, cu aceasta ocazie) nu este in fapt o raportare, adica o situare constienta, intelectiva, ci pur si simplu o proximitate fireasca, naturala, aproape senzoriala, viscerala, ineducabila ? Daca senzatia de placere, de relaxare sau dimpotriva, de excitare, de activare viscerala, nu e cu nimic diferita de cea a insectelor atrase de culorile vii ale florilor, de exemplu, sau de parfumul lor ? Probabil ca multe specii ale artei contemporane abstracte, absurde care cer un efort elaborat de interpretare ar trebui sa dispara, evident, cu conditia sa nu existe snobi si anxiosi in cautare de afirmare prin marginalii. Probabil ca exista manifestari artistice care pot declansa in receptori atat emotii estetice, cat si emotii primare, legate de o forma de rezonanta inconstienta. Cred ca cel mai adesea vulgul apreciaza accesibilitatea artei, simplitatea mesajului, lipsa de echivoc, de ambiguitate, e in cautare de certitudini estetice si reactioneaza gregar si pozitiv la certificarea consensuala a capodoperei, intr-un elan introiectiv de asimilare a destinului exemplar, a evenimentului mitic, a proportiilor ideale. Receptorul avizat regaseste probabil in ambiguitate un filon de libertate, de construire a unei relatii personale cu opera, constituindu-se astfel in Subiect estetic, in co-creator de arta. Emotiile sale sunt in mod necesar consecutive unui efort intelectual de re-construire a « realitatii estetice ». De aceea probabil ca frumosul nu mai trebuie sa fie in centrul operei de arta. Are loc o destituire a frumosului ca misiune a artei si o intronare a « posibilului improbabil » a carui calitate « estetica » esentiala este distantierea de « posibilul probabil » al receptorului, chiar negarea lui.
——————————————
Le con de Maude. Oh! Certes, elle peut baiser quand le coeur lui en dit. La prendre endormie, sans qu’elle ait le temps de mettre ses lunettes. Tu t’alonges simplement, tranquilement, tu te blottis bien au chaud, en chien de fusil…Je pousse la clef dans la serrure et je refoule la grille en fer. Fraîcheur du métal contre ma verge frémissante. Ce qu’il faut, c’est la prendre en traître, le lui mettre en douce, pendant qu’elle rêve. Je l’entends qui se retourne, s’apprêtant toute endormie à me présenter la chaleur de son cul. Je me glisse doucement dans le lit et je me coule tout contre elle. Ne te presse pas, ou elle est fichue de se réveiller. Le mieux, c’est de faire comme si je dormais, ou elle va se vexer. Je fourrage déjà du bout dans le désordre des poils. Elle ne bouge pas, terriblement immobile. Elle en veut, la salope, mais elle n’en conviendrait jamais. À ta guise, joue les chiens crêvés! Je la remue un peu, un tout petit peu. Elle réagit comme une épave soûle d’eau. Elle va faire le poids mort comme ça, et feindre de dormir. Ça y est, je l’ai à moitié dedans. Je suis forcé de la remuer comme un sac de pommes de terre, mais elle se laisse faire est la machine est bien huilée. C’est une splendeur de baiser sa femme comme si c’était une bourrique crêvée. (…) On peut prendre son temps et penser à ce qu’on veut. Le corps est à elle, mais le con t’appartient. La pine et le con sont marriés, nom de foutre, même si les corps vont chacun de son côté. …(Henry Miller, Sexus, p. 113-114)
« Je ne vois pas une seule rue d’Amérique, pas une seule foule la peuplant qui soient capables d’entraîner qui que ce soit jusqu’à la découverte de soi-même. J’ai parcouru les rues de bien des pays au monde; nulle part je n’ai connu dégradation, humiliation plus grande qu’en Amérique. Je les vois, toutes ses rues d’Amérique, combinant toutes ensemble une énorme fosse d’aisance, la fosse d’aisances de l’esprit, pompant et drainant toutes choses au royaume de la merde éternelle. Et sur ce cloaque, le démon du travail tisse et jette une trame magique; usines et palais surgissent côte à côte avec les fabriques de munitions et de produits chimiques, les aciéries, les sanas, les prisons, les asiles d’aliènes. Le continent entier n’est qu’un cauchemar à fabriquer la plus grande misère pour le plus grand nombre de gens possible.» (Henry Miller, Tropique du capricorne, p. 19; scris la Paris, in 1939)
————————————————–
La poupée russe
Il fut une jolie poupée avec une jolie poupe, un toupet blanc et rond et des beaux pompons. Dans ses entrailles de poupée russe pullulaient des désirs populaires, mais elle portait avec beaucoup de pompe ses deux coupes bombées quand elle s’apprêtait à faire la pompe. Le moment venu, tout ce qu’il fallut, fut que ses proches la sussent à l’aise et que vous, le vit brandi, la vissiez dans son lit, les yeux fermés, la bouche bouchée et c’est grâce à cette ruse que la belle poupée russe devînt rusée, car elle perdit son blanc toupet.